Vocea

Era o voce foarte cunoscuta si iubita in radioul vremii. El era Vocea. Distincta, inconfundabila, sugera un barbat matur, inteligent, atragator si sensibil. Un causeur, atunci cand trebuia, excelent amfitrion cand avea invitati in studio, dur cu masura si eleganta, prietenos fara familiaritate ; modest si sensibil cu oaspetii din elitele culturale, un boier curtenitor cu doamnele.

Radiourile se bateau pentru el, nu-i placea insa sa schimbe prea des locul. In discutiile cu prietenii obisnuia sa spuna ca a depasit faza in care banii conteaza foarte mult – ei da, facea astfel putin pe grozavul, dar chiar si asta ii statea bine.

Cum am spus, el era Vocea. Insa nu doar atat. Comentariile sale despre viata dezvaluiau invatatura bine indrumata ; aprecia oamenii si faptele lor cu intelegere si toleranta, nu-si batea joc de nimeni si de nimic, iar ironiile-i fine tradau mai degraba dragoste pentru oameni, decat malitiozitate. Vorbea la radio despre carti, despre muzica, despre sport si putin, da, chiar putin despre politica. Undele ii stateau la picioare, iar ascultatorii ii erau fideli ca nimanui altcuiva.

Intr-o iarna s-a intamplat necazul : o raceala usoara, cu ceva febra, frisoane, tuse. Si raguseala. In cateva zile a scapat si de febra, si de tuse. Nu insa si de raguseala. In ciuda medicamentelor moderne si a competentilor doctori vizitati. Raguseala s-a ameliorat dupa cateva saptamani. De trecut insa, n-a mai trecut niciodata.

Patronii postului l-au inteles in timpul acelor saptamani, audienta scadea insa dramatic, iar ei erau tot mai ingrijorati. L-au chemat pentru o discutie hotaratoare in birourile lor, pline de mobile grele, viniluri vechi, inramate si poze ale legendelor radioului.

El si-a aparat cauza. Le-a spus ca el e acelasi, acelasi barbat inteligent, cultivat si sensibil, iubitor de carti bune si de vinuri implinite. Acelasi povestitor de neegalat, pe care l-ai fi ascultat ziua intreaga, acelasi, acelasi, acelasi !

Le-a spus insa greu toate astea, vorbea cu greutate, harait, caznit. Vocea, Vocea, ei da, nu mai era Vocea. Patronii l-au ascultat o vreme, apoi au inceput sa priveasca in sus, in jos, numai la el nu.

El a inteles brusc cum stau lucrurile. S-a ridicat, a salutat cordial – acelasi boier dintotdeauna – si a plecat. Definitiv.

A aflat in ziua aceea ceva ce nu stia : ca fondul fara forma putea fi mult mai napraznic pedepsit, in societatea moderna, decat forma fara fond. Nu stiuse asta si nu se facuse vinovat de nimic ca s-o afle atat de abrupt.

Nobletea-i funciara il facu insa sa priveasca pana si aceasta pedeapsa cu intelegere si toleranta. Era tot el, era Vocea !

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *