Creierul uman funcționează adeseori foarte straniu. Observăm lucruri în jurul nostru, și ne ”afectează” fără să ne dăm seama. Sau. Deprindem obiceiuri și dobândim un anumit comportament, și nu ne dăm seama. Acum nu vă gândiți prea departe. Eu mă refer la banalele ticuri, gesturi, etc.

Pe vremea când eram licean, încropisem cu niște prieteni o trupă ce frecventa centrul de informatică al instituției ce o urmam. Nu numai că eram mai tot timpul acolo, dar reușisem să construim un grup destul de privilegiat. Adică, la un moment dat dețineam și un set de chei, și puteam să vizităm laboratorul informatic aproape la orice oră. Că deh!, când descoperi Internetul, îți vine să-l călărești toată ziua.

Și cum orice privilegiu are implicațiile sale, dreptul nostru de ședere acolo, trebuia oarecumva ”remunerat”, ca să zic așa. Plata noastră consta adeseori în tehnoredactări de documente sau diverse ”servicii” asemănătoare. Evident, odată cu asta, cu toții am învățat toate dedesubturile Word-ului și ale Office-ului, iar ca bonus, ajunseserăm cu toții să devenim niște mașini de scris cu un wpm destul de ridicat.

Așa că, pe lângă miile de ore pierdute pe Internet, avantajul multora a fost că au devenit foarte buni dactilografi. Unii atât de perfecționiști, că orice propoziție, frază, sau linie de dialog scrisă începe cu inițială majusculă și se termină cu un semn de punctuație. Da-ntotdeauna!

Iată că-s vreo 12 ani de atunci, și motivul pentru care am scris acest articol e faptul că sunt mândru că am reușit să-i fac pe unii să scrie și ei la fel, fără ca măcar să le spun. Pe verificate! Bun, e adevărat, nu-i vreo minunăție de lucru, recunosc, că vorba aia, degeaba scrii îngrijit dacă scrii incorect gramatical. De aceea cred că unii dintre noi ar trebui să-și dea mai mult interesul.