Probleme existentiale

Imediat după ce am împlinit 18 ani, m-am dus într-un salon şi am cerut coafezei să-mi vopsească părul. Ce a ieşit a fost horror: aveam o nuanţă de blond, de fapt, un “galben-pui” şi, dacă nu-mi puneam zilnic măcar rimel, arătam ca o stafie. Între timp, culoarea s-a “echilibrat”. Vreo patru ani la rând am continuat să mă vopsesc: de la blond deschis până la şaten foarte închis. Brunetă n-am fost niciodată şi nici nu vreau să încerc, fiindcă nu cred că mi s-ar potrivi.

Apoi am decis că nu mai vreau să fac lucrul ăsta. Mi-era dor de nuanţa mea naturală, aşa că am început să-mi scot treptat vopseaua din păr. Doi ani de zile m-am chinuit să scap de vopsea. Mă duceam aproape lunar la coafor, să-mi tai câte 1-2 cm din păr. Arătam groaznic, cu rădăcinile de culoare închisă şi vârfurile blonde. Dar mi-a fost bine în final, ajunsesem la nuanţa mea naturală.

Astăzi, după doi ani de zile de chinuri, încă mai am foarte puţină vopsea pe vârfuri. Mi-am tot spus, mai ales în ultimul an, că n-am să mă mai vopsesc până când o să-mi apară primele fire albe, deci mult timp de acum încolo. DAR, de vreo două săptămâni am o problemă: m-am plictisit teribil de culoarea mea naturală. Atât de plictisită sunt încât mi-am sunat coafeza să mă programeze la vopsit. Adevărul e că nu prea-mi înţeleg decizia. Dar, hei, cine înţelege femeile?

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *