Asta a fost laitmotivul mamei pe parcursul ultimelor zile. A fost un weekend cum nu imi mai doresc prea curand si cum nu doresc nimanui prea des. Cu toate astea, si trecand peste incarcatura inmormantarii unei persoane dragi, m-am intors in Bucuresti cu mai multa speranta. Pentru noi toti… romani in primul rand… oameni in general. Totul s-a intamplat in Bradu, o comuna limitrofa Pitestiului, unde am copilarit si unde am descoperit nobletea si bunatatea omului de la tara. Au fost trei-patru zile agitate: alergatura, vreme rea, noroi, tristete… bacovian grupa mare!

Si pe fondul asta, toate au curs intr-un ritm firesc. Trist, dar firesc. La urma-urmelor cu totii avem acelasi destin. Tuturor ne mor parintii, bunicii… noi insine ii vom urma. Deci… firesc! Dar pentru noi au trecut toate mai usor datorita oamenilor din sat, oameni care, fie ca ii cunosteam sau nu, au privegheat noptile la capul bunicii. Ne-au povatuit cum trebuie sa ne organizam. Ne-au pregatit mancarea si ne-au fiert coliva. Ne-au carat mesele si bancile pentru oamenii veniti la pomana. Ne-au strans mainile cand noi ne uitam in gol si ne gandeam cat e viata de aspra cateodata. Toti roiau in jurul nostru. Era totul ca un cod secret, nescris, transmis prin ochi, prin gesturi si rar prin vorbe.

Fara sa le cerem, fara sa ii platim, fara sa ii mituim, fara sa ii lingusim, faceau totul pentru mamaie; pentru durerea noastra. Si poate pentru sufletul lor! Nu le vom putea multumi niciodata. Pentru ca noi, cei obisnuiti cu plicuri, bacsisuri si shpagi pentru diverse servicii, sau servicii contra servicii, am fost prinsi in offside. Noi nu am stiut cum sa primim aceasta omenie asa cum se cuvenea: cu demnitate! Cu ei alaturi ne-am simtit protejati si am uitat, CULMEA, de greutatile vietii! Am intalnit din nou oameni; si asta ne-a facut sa ne simtim oameni! “Pamanul nu e sfarsit!”. Mai avem o sansa. Putem fi mai buni!