Acum câteva zile am mers cu autobuzul ca să ajung la nişte prieteni. Da, ştiu, am jurat cu mâna pe limbă că nu mai circul în viaţa mea cu transportul public, dar situaţia la momentul ăla o cerea.

După vreo 2 staţii, se urcă un grup de 5 persoane, 3 femei şi doi coconaşi, ce râdeau şi se hlizeau de aş fi jurat că a venit grădiniţa peste noi. Bă nu zic, oameni îmbrăcaţi ştoc, cu costume şi fuste şuchii, rochii de tafta călcate frumos în picioare, toţi împopoţonaţi aproape cu stil, mergeau la o nuntă.

Unul din ei, ăl’ cu gura mai mare ce nu contenea din povestit, scoate cardul să îl apropie de hardugheaua de taxator electronic, la fel cum fac toţi mai nou. Care hardughie trebuie să scoată un guiţat mai mic aşea, dând de veste că a ginit plasticu’ omului şi că poate să călătorească liniştit.

Omu’ vorbeşte şi ţine cardul lângă aparaşenie vreo 20 de secunde. Uitase de el, dar şi-a adus aminte că î-a luat foc mâna de durere de la ţinut în aer ca o velă. Se uită la aparat, ăla nimic. Se deschid uşile, urcă alţii, vreo 2 vin la aparat şi apropie cardurile lor de călătorie. Ăla chiţăie puternic, semn că îi place. Vorbăreţu’ şocat. Păi cum, cardele lor merge şi al lui nu? Îl mai apropie o dată, nimic. Îi arde un pumn de se clatină bara cu tot cu aparat. Apropie iar cardul. Tot nimic.

– Pişa-m-aş pă voi cu sistemele voastre de cacao! zice Guriţă enervat dintr-o dată.

Parcă nevrând să accepte că nu merge, mai apropie o dată cardul. Tot nimic. Îi mai arde una la aparat de s-au auzit arcurile sărind prin el. Apasă pe butoane, se uită iar la el, apasă iar, îi mai trage 2. Între timp s-a mai scurs o staţie. Se deschid uşile, coboară lume, urcă alţii. O băbuţă se duce tiptil la aparaşenie, scoate cardul RATB şi îl ţine la vreo 20 de centimeri depărtare. Maşinăria guiţă de două ori şi clipoceşte din becuri a aprobare, ca un căţel ce dă din coadă fericit. Pleacă aia, ăsta dă în clăbuci. Se duce la aparat şi îl ia iar în primire. Aparatul iar nimic. Prietenii lui se căcau pe ei de râs. Io mă gândeam că sigur are alergie la ţărani.

– Futu-ţi morţii mătii! Strigă enervat. Ăştia pe jos de râs.

Acuma, tre’ să înţelegeţi că vaca nu le are cu carduri d-astea de merg singure şi fac cartofi prăjiţi. Şi nici nu o să ştie, pentru simplul motiv că nu merg cu R(ebu)ATB mai mult de 5 ori pe an. Dar chiar şi aşa am putut să văd că era o diferenţă între cardul omului şi restul, având o bandă neagră ce se întindea pe toată lungimea în partea dreaptă. După ce mi-am confirmat bănuiala, m-am dus la nene exact când se pregătea să îi dea Combo bietului aparat. Când să deschid gura însă mi-o ia înainte un tânăr care, părtaş la toată faza, s-a decis să îl scutească pe om de suferinţă şi pe bietul aparat de o moarte-n chinuri:

– Ăsta e card bancar, de salariu. Nu e bun.

A durat vreo 10 secunde până ce s-au scufundat vorbele în mintea omului. Paralizat, desface mâna şi dă la iveală un card Raiffaisen verde, cam de aceeaşi culoare cu cardul RATB, de unde probabil şi confuzia. Am râs de m-am căcat pe mine, ca toată lumea din autobuz. Ţărănetele, frustrat că se făcuse de cacao în faţa prietenilor, bagă mâna în portofel şi scoate cardul corect, îl apropie de aparat, care chiţăie gros şi scurt. Era încurajator, dar nu era sunetul corect. Îl mai apropie odată, acelaşi sunet. Vânăt de nervi, se apropie de aparat, cât să citească bine ce era afişat pe display:

CARD EXPIRAT.

Nu era mai simplu cu biletele din hârtie?