Din sistem scapa cine poate

Incepand cam de prin ’90, plaiurile noastre magaresti (stiu ca ar fi trebuit sa scriu mioritice, insa pe langa faptul ca ar fi un cliseu obositor cred ca daca tot trebuie sa ne caracterizam prin referire la un animal de pe langa stana, magarul a devenit mult mai potrivit decat mioara) au inceput sa apara multinationalele.

Pe langa cresterea economica, birourile frumos mobilate si ideea de beneficii sau pachet salarial, au mai adus cu ele si titulaturile pompoase sau termeni sofisticati pentru oamenii si lucrurile banale. Pe langa toate acestea insa au mai adus si genul acesta de articolase, in care viata de asset al unei multinationale este blamata. Pentru ca da, ceea ce cititi acum este un alt articolas despre eticheta dintr-o multinationala. Nu vreau sa fiu gresit inteles, nu am nimic impotriva titulaturilor de genul Key Account Manager doar dintr-o nevoie de a ma plasa intr-o anumita tabara (de obicei numita gica contra) ceea ce ma deranjeaza cel mai mult este naivitatea ascunsa in spatele acestor reguli si obiceiuri corporatiste.

Unul dintre conceptele cele mai larg raspandite ca urmare a multinationalelor este acela al team player-ului. Sa nu care cumva sa spui ca nu esti team player. Team player este o persoana cu team spirit, este ceva ce se cultiva prin team building-uri si se reflecta in brain storming-uri. Team spirit-ul e important sa-l ai si foarte important sa-l dovedesti. Se considera ca esti team player atunci cand esti capabil sa-ti ajuti colegii, sa respecti parerile lor si sa le folosesti pentru a ajunge la un rezultat, sa suferi alaturi de ei sanctiunile si sa le recunosti meritele lor pentru realizarile tale. Recunoasteti aceasta calitate? Nu? Eu o recunosc, insa sub o denumire mult mai simpla, bun simt.

O alta meteahna a vremurilor corporatiste spre care tanjim din ce in ce mai mult, este cea a titulaturilor pompoase pe care le primim odata cu intrarea intr-o multinationala. Nu ma deranjeaza ca titulatura este in engleza si ca nu i s-a gasit o traducere hilara in romana. Ceea ce mi se pare ridicol este faptul ca s-a ajuns la un nivel la care, dupa ce o persoana iti spune pozitia pe care o ocupa in firma, pleci total nelamurit cu privire la ce anume face. La urma urmei, cum ai putea intelege dintr-o titulatura de genul “Sales Representative for End User Refreshment Solution” ca omul vinde servetele umede?

Insa nu faptul ca ramai nelamurit este cel mai trist aspect, ci faptul ca acest fenomen al titulaturilor pompoase a creat o cultura a omului important. Cunosc foarte multi oameni care sunt importanti si spera sa ajunga si mai. Tin foarte mult la denumirea postului pe care-l ocupa in companie. Nu ii intereseaza ca job-ul lor presupune sa trimita fax-uri sau sa raspunda la telefoane cata vreme sunt numiti Assistant Manager; in momentul in care ar fi retrogradati la nivelul de secretara si-ar da demisia fara sa clipeasca. Oamenii vor sa para preocupati, vor sa aiba de-a face cu baze de date, estimari si provizioane, sa-i prinda noaptea in fata laptop-ului, sa li se adreseze priviri de recunoastere si compatimire de catre colegii care pleaca la sfarsitul programului; trebuie sa fie ocupati, sa para ocupati, sa para importanti.

Am auzit la un moment dat o povestioara despre o secretara zeloasa ce parea extrem de ocupata in timpul programului si care a fost surprinsa de sef deschizand si inchizand documente Word opt ore pe zi. Sefului i-au dat de gandit nenumaratele clik-uri pe care aceasta le scotea cu mouse-ul din dotare. Am observat un comportament asemanator la multi alti oameni si am incercat sa vad cat pot sa rezist parand preocupat. Am deschis un document Word pe computer-ul meu si am inceput sa ma uit la/prin el.  Am rezistat destul de mult, insa am realizat ca sunt mult mai obosit decat daca as fi facut ceva. Concluzia? Nu stiu daca exista.

Ma gandesc ca yahoo messenger este un succes tocmai pentru ca iti da o ocupatie si te ajuta sa pari preocupat in timp ce te uiti in monitorul PC-ului.

Poate cel mai frustrant aspect al unei multinationale este politica firmei. Politica unei companii se reflecta in tot si toate, de la rezervarea unor bilete de avion pana la umila ta retributie – ce nu este stabilita in functie de cat esti de capabil ci in functie de aceleasi criterii injuste folosite in orice alt domeniu sau forma de organizare.

Cel mai important rol al unei politici corporatiste nu este sa asigure un set de reguli cat mai corecte pentru cat mai multe parti (in special pentru companie) ci acela de a avea o explicatie absoluta pentru refuzurile venite din partea companiei.

Cea mai mare problema cu multinationalele este ca acest sistem este oarecum similar Mafiei, odata ce ai intrat e greu sa mai iesi. De ce ? Pentru ca dorintele tale de a poseda diverse bunuri materiale (un superb apartament de 59 mp de ex.) te-au tradat si la momentul la care te-ai saturat sa mai fi un team-player esti deja fericitul client al unei banci sau chiar doua (plus un descoperit de card cu ocazia aspiratorului inteligent pe care ai stiut ca trebuie neaparat sa-l ai de cand l-ai vazut( ???)).  Si uite asa, asemeni unui mafiot ce trebuie sa continue sa faca ce o fi facand un mafiot, trebuie sa-ti pastrezi team spirit-ul, sa continui sa fi un team-player, sa te prezinti cu titulatura ta pompoasa si nu in ultimul rand sa respecti politica companiei.

Probabil ca multi stiti ce inseamna statutul de dependent de o firma sau de sistem din proprie experienta, povestiri ale prietenilor sau din articole similare (cu siguranta mai bune decat acesta). Solutia de a te impaca cu gandul robiei este sa gasesti un motiv fictiv pentru care sa continui, eu spre exemplu ma bucur sa lucrez intr-o multinationa pentru posibilitatea de a avea un loc in care sa folosesc o cana de cafea personalizata (deocamdata e tot ce am putut gasi). Poate ca intr-o buna zi spiritul de supravietuire va fi invins de dorinta de a trai, pentru ca a supravietui nu inseamna decat intr-un singur sens ca ti-ai salvat viata.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *