Zilnic, ne exprimăm admirația, recunoștința, mulțumirile, sentimentele prin cuvinte pe care le dorim a fi hiperbolice și cărora vrem să le dăm un plus de valoare, folosindu-le la superlativ. Le suplimentăm sensul pentru a accentua impactul deosebit pe care dorim să-l exprimăm. Folosim aceste cuvinte ca unelte pentru a ajunge la sufletul, în mintea și în grațiile celor apropiați.

Mi-am dat seama că limba română, deși are peste 80 – 90.000 de cuvinte, suferă grav la un capitol aparte. La superlative. Și nu doar la superlative ci și la “admirative”, ca să le zic așa. De ce? Pentru că cele deja existente și-au cam pierdut din valoare. Cum vine asta? Nu ați sesizat că am început să folosim “admirativele” pentru a ne exprima sentimentele față de lucruri mărunte?

De câte ori în ultimul timp nu ați spus cuiva că este minunat sau deosebit doar pentru a-i face pe plac sau pentru a-i cădea în grații, deși știați bine că nu e așa? De câte ori nu spunem despre un om/obiect/acțiune că este fantastic deși nu este mare lucru? Cum mai putem percepe un peisaj despre care se spune că este magnific, când folosim acest cuvânt pentru a exprima orice nimic?

Mirobolant, incredibil, extraordinar, ireal, sunt alți termeni pe care îi folosim fără manualul de instrucțiuni și care-și estompează din valoarea pe care o pot da oamenilor/obiectelor/acțiunilor. Până și sfântul Te iubesc, care ar trebui să fie declarația supremă dintr-o relație amoroasă, a ajuns destul de banal și ne trezim scoțându-l pe gură cu orice prilej. Te iubesc a ajuns să însemne un fel de Mulțam sau Ai făcut o treabă bună.

Simt că există sentimente pe care nu le pot exprima prin superlativele care există în prezent, deoarece înseamnă mult mai mult decât niște cuvinte pe care le folosim zilnic fără de nicio noimă. Fără îndoială, superlativele din zilele noastre și-au pierdut valoarea și prin asta limba și vocabularul nostru sunt mai sărace.