Mă fascinează de când mă ştiu ipocrizia oamenilor, uneori chiar şi a mea, atunci când sunt prins în mrejele binevoitoare ale tembelităţii. Ciudat este că de fiecare dată când văd ipocrizie în stare pură mă înfior la gândul că aş putea reacţiona normal. Şi acest fior mă face să reacţionez normal, mă îngheaţă, mă face să-mi fie teamă că, poate, vreun gest sau vreun cuvânt de-al meu ar putea da în vileag faptul că m-am prins de ipocrizia ta, dar nu vreau ca tu să-ţi dai seama, ca să nu te simţi jignit. Prefer să mă simt eu jignit decât să arăt că m-am prins de minciunile tale şi că le detest. Fiorul mă face să trec cu vederea, mă face să las impresia că am înghiţit găluşca şi trăiesc cu vinovăţia de-a băga sub plapumă încă un caracter nedemn de propriile cuvinte.

Îmi imaginez stări. Îmi imaginez (pe baza experienţelor care se adună năvalnic) oameni care dau dovadă de ipocrizie în diverse situaţii. Îmi imaginez oameni care vor să fie ipocriţi şi care luptă din toate puterile ca ipocrizia să devină cât mai evidentă, cât mai ieşită din comun, cât mai şocantă. Unii au un talent gigant în proliferarea unor astfel de atitudini, pe alţii îi trec sudorile când lucrează în câmpul magnetic al ipocriziei, alţii sunt naturali, simpli, banali, aproximativ neinteresanţi.

Toate categoriile mă fascinează. Pentru că nu pot înţelege sistemul neuronal care producechimic ipocrizia ori micile glande care secretă atâta esenţă încât să alimenteze 60-70 de ani din viaţa unui om. O viaţă în care boala se confundă cu normalitatea, cu naturalul, cu propria linie de producţie a stărilor care îţi induc psihicul spre ipocrizie.

Şi toate astea ar fi doar vorbe, dacă n-am avea o tonă de exemple pe care să le putem filtra lejer printr-o sită pe cât de deasă, pe atât de largă.

Aşadar:

– eşti ipocrit când mergi pe stradă şi crezi că toţi oamenii pe lângă care treci sunt nişteproşti care se mişcă pe tableta socială ca nişte manelişti spărgători de seminţe, cu prestigioase veleităţi de nuntaşi de cartier.

– eşti ipocrit când un coleg de muncă îţi cere să-l ajuţi şi tu te faci că nu ştii, cu scopul clar şi cu teama că dacă-l înveţi, într-o bună zi ar putea să-ţi fure scaunul.

– eşti ipocrit când mergi la spital şi aştepţi să sară doctorii cu stetoscopul pe tine şi să te întoarcă asistentele pe toate părţile, chiar dacă te-ai dus la urgenţă că te durea măseaua sau ai tăiat ardei iuţi în tocană şi ai dus mâna la ochi; imaginează-te pe tine în serviciul tău – ai face aşa cu orice client banal care vine la firma ta de construcţii să întrebe unde e Primăria?

– eşti ipocrit când le spui colegilor care te întreabă cu vocea scăzută cât ai luat luna asta? şi tu le spui nici măcar şoptit, ci îi laşi să-ţi citească de pe buze – confidenţial.

– eşti ipocrit(ă – mai ales) când prietenul/soţul tău vine de la fotbal şi tu ai chef de-o plimbare prin parc fix atunci. Ştiţi cum se spune: răzbunarea e mama… învăţăturii.

– eşti ipocrit când iei filme de pe torrente şi nu le dai la nimeni de frică să nu te deconspire ORDA şi să nu intre Poliţia cu mascaţii peste tine şi să-ţi confişte cele 30 de DVD-uri (5 cu seriale tari, 5 cu filme din 2010, iar restul cu piele multă), hardul de 500 de mb luat în rate şi căştile Canyon, second.

– eşti şi mai ipocrit dacă mergi la sală/fitness şi după două săptămâni îţi depărtezi tot mai mult braţele de corp şi mergi tot mai crăcănat. E grav. Lumea n-o să-ţi spună că eşti ipocrit, ci că eşti prost.

– eşti ipocrit când te trezeşti dimineaţa când îţi sună telefonul, amâni alarma de două ori şi, în loc să mai dormi 15 minute, îţi faci în minte un plan cu care să-ţi poţi minţi şeful şi să-ţi scuzi întârzierea la muncă.

– eşti ipocrit când îl laşi pe cel de lângă tine să-ţi plângă pe umăr când are un necaz, iar tu te gândeşti la încălzirea globală şi la perioada de gestaţie a balenelor ucigaşe.

– eşti ipocrit(ă – mai ales) când locuieşti în Aiud şi te duci să te coafezi în Arad sau la Braşov. Motivul că acolo există un salon mai nu-ştiu-cum ascunde o aventură cel puţin evidentă.

– eşti ipocrit când, după un meci de fotbal cu prietenii, dai banii ultimul, ca să fii sigur c-au dat toţi şi că nu eşti tu fraierul care să plătească pentru distracţia altora. Cel mai adesea, această pseudo-motivaţie pleacă din subconştientul unei femei cicălitoare din bucătărie, care se pune mereu pe nervi când bărbatul îşi trage adidaşii plini de granule negre de pe terenul sintetic – e un fel de efect al câinelui lui Pavlov, la scară largă, bineînţeles.

– eşti ipocrit şi prost dacă ţi-e lene să te scoli la 4 noaptea şi să-ţi suni cel mai bun prieten, când ştii că e la ananghie, că nu poate dormi şi că împrumutul tău l-ar scoate din groapă.

Multe ar mai fi, dar nu ne permite spaţiul. Orice sugestie însă e binevenită şi se trece automat la update!