Am un non-stop la mine în cartier. Da’ nu orice non-stop. Ăsta e ză uan. Tata non-stop-urilor, bulibașa buticurilor fără închidere, tatalor. Nu știu cum dreacu’ se face că, deșiavem în cartier 2 Plus, 1 Carrefour, 2 Mic.Ro, 1 MegaImage și chiar un Real câteva stații mai încolo, la non-stop-ul ăsta e întotdeauna coadă. Da’ nu coadă așa cum vă gândiți voi acum, ci coadă tată. Uitându-te la oamenii care așteaptă cuminți în linie ai avea impresia că ăștia dau gratis ceva. Sau că e vreo casă de toleranță cu reduceri de 90 la sută pentru toată vara. Da’ nu e. Că m-am uitat io, și de multe ori am stat la coadă ca proasta cu atâtea alte magazine în jur. Cred că statul la coadă e contagios, atrage oameni.

Nu știu cum se face, dar mi-am făcut un obicei incredibil de prost din a merge la același non-stop în fiecare seară pe la 11 noaptea, de câteva luni încoace.
În seara asta îmi bag copitele în șlapi și cobor la non-stop. Acolo, aceeași vânzătoare cu o față de zici că i-ar fi scăpat cineva un calorifer între ochi, genul comunistă care vorbește monosilabic și gronhăie (pnm, există cuvântul ăsta?) în semn de aprobare. No tre’ să înțelegeți ceva. De când o cunosc pe femeia-bărbat (așa îi spun io, femeia-bărbat) nu am auzit-o niciodată să lege mai mult de două cuvinte. Primul nostru dialog a decurs cam așa:

– Bună seara.
– Hauuaaakk.

Worf…, tu ești?

-…Aș dori și eu o apă plată la 2 litri și un pachet de biscuiți.
– Ahmn.

Ce căcat…?

În seara asta însă am văzut-o pentru prima dată pe Worf cum a făcut un lucru incredibil de neașteptat. Femeia chiar a vorbit. Cu cuvinte, virgule, semne de punctuație și tot ce trebe’.
Se făcea că, la 2 minute după ce m-am pus la coadă, în fața mea observ 2 melteni ce așteptau să le vină rândul ținând un copil de 6 ani de mână. Cațaon despre care ai fi jurat că era un diavol tasmanian cules direct din Tasmania și adus acilea să ne chinuiască. Timp de câteva minute, cât meltenii au aștepat la rând, copilu’ ăla le-a făcut pe toate. Sărea de colo-colo lovind oamenii din jur, înjura mai ceva ca un om mare, călca pe picioare pe toată lumea, țipa ca un disperat rupt de foame și lovea cu mâinile în aer ca un apucat. Ce făceau țăranii care îl aduseseră? Nimic. Doar câteva vorbe dulci gen “Georgică, stai mă potolit nebunule că se uită lumea Georgele”, aruncate așea, de văzul lumii. Io una mare combo ce i-aș fi dat de ar fi dormit 3 săptămâni. Dar cum eram la depărtare nu puteam decât să mă minunez de cât de bine își educă oamenii progeniturile.

După vreo două minute vine rândul lor să comande. Zdrahobnu’ ăla mic să rupă tejgheaua și alta nu. O apucă pe Worf de mâini, o trage cât poate de tare de a țipat aia ca din gură de șarpe. Apoi se dă în spate și începe să îi care pumni lu’ taică’su, de mi-era mie milă să aud spatele lui pocnind în halul ăla. Ăla râdea ca un prost la lumea din spate, spunând că “e mic și el”.

E mic? Pune-l bă în lesă. Pune-i botniță și rupe-i curu’ cu vreo câteva bețe, să vezi atunci copil cuminte ce o să ai. Omu’ însă tăcea mâlc și lăsa dihania să facă șou nestingherită, până când dintr-o dată se aude:

– M-am săturaaaaaaaaaaaaaaaat! Vă rog frumos și insistent să vă domoliți copilul!!!

Era Femeia-bărbat.
Io, șocată.
“Vă rog”? “Insistent”? “Domolire”? Wow! Ce cuvinte, ce dicție, ce complexitate! “Dați-aș foc la cioc de zdreanță”, îmi zic, “stai așa că te-am prins cu vorba. Atâtea zile m-ai chinuit cu jumătăți de vorbă și cuvinte din Star Trek, și io chiar credeam că nu știi mai mult! Astă seară conversăm nu glumă.” Între timp, bestia mică nu se potolise, și Worf a mai izbucnit o dată:

– Domnilor, vă rog frumos să vă luați copilul și duceți-l departe de magazin că ne sparge geamurile aici!

“Aaaaaaaaaaaaaaaaaaa, îmi zic. O și duce capul pe klingoniaca asta. Să îl ducă mai departe. Departe, poate în Usbekistan.

Unul din melteni, vizibil rușinat, ia pe sus șopârla și plecă cu ea, în ciuda frustrarii zdrahonului și a cerințelor de a fi lăsat jos. Tac’su achită ce era de achitat și își cere scuze față de noi pentru comportamentul ălui mic, declarându-ne că nu știa “ de unde asemenea reacții și cuvinte pe copil, că doar nu avea de unde să învețe”. După care pleacă și, privind în direcția unde dispăruse tovarășul lui cu dinozaurul în bațe, strigă râzând:

– Unde morții mătii de copil ești mă?

Se pare că unii oameni nu înțeleg rostul educației. Lasă copiii să crească pe lângă ei fără să le pese de cum se comport aceștia, având în loc de grijă părintească și o atenție de a educa o mare durere în cur față de ăștia mici. Gândindu-mă la cât de mult o să aibă de suferit tatăl acelui alien cu față de copil peste câțiva ani, avansez la geam pentru că îmi venise rândul și vroiam să fac conversație. Mă uit zâmbind la Worf și spun amabilă:

-Bună seara, aș vrea o apă plată la 2 litri și o pungă de Chipsuri.

Worf se uită la mine:

– Whnaujmn.