Poate vi s-ar părea ciudat, dar, pentru mine, anii de liceu nu au fost cei mai frumoşi. Adică, au avut şi ei farmecul lor, dar nu într-atât încât să-mi doresc vreodată să se repete. M-am simţit ca o elevă de liceu, am fost pasionată în special de limba română şi de istorie, am făcut boacăne, am chiulit de la ore, am fost îndrăgostită, etc. Deci, chiar am savurat acei ani, însă i-am perceput ca pe o altă etapă din viaţa mea şi atât.

Primul an de liceu a fost unul de acomodare (intensivă): profesori noi, colegi noi, materii noi. Recunosc că m-am adaptat mai greu, fiindcă atunci nu ştiam să mă obişnuiesc atât de uşor şi de repede cu situaţii şi oameni noi. Asta am învăţat-o cel mai bine abia când am m-am înscris la facultate, dar nu ştiu dacă se pune, că deja exersasem destul de mult în anii anteriori la acest capitol. Dacă ar fi să dau timpul înapoi, aş avea câteva sfaturi pentru cea care în 2004 era proaspătă boboacă de liceu. I-aş spune să fie mai sociabilă, mai comunicativă cu cei din jur. Să mai pună pe ea şi câte o haină elegantă, pentru că acel liceu nu e unul cu profil sportiv. Să se străduiască mai mult la orele de Logică. Să nu mai creadă că o decepţie în dragoste e echivalentă cu sfârşitul lumii. Şi să-i vină mintea la cap şi să asculte sfatul celor mari, acela de a merge să-şi pună aparat dentar, să nu mai aştepte încă un an pentru asta, fiindcă n-o să râdă nimeni de ea (după o bucată de vreme, ce-i drept, când toţi se vor obişnui ).

Nu prea am mare lucru de zis despre clasa a IX-a. Îmi amintesc foarte bine că-n acea perioadă se renova un alt corp al şcolii şi, ca să avem toţi loc unii de alţii, ne puneau să ne venim o săptămână de dimineaţă şi o săptămână de după-masă. Şi era foarte mişto să mergi la şcoală la ora 14:00, mai ales că era primăvară şi foarte frumos afară, că abia aşteptam cele 10 minute de pauză să stăm în curte la soare.