Zicala:”Craciunul este sarbatoarea copiilor”, in combinatie cu sentimentul de usoara deprimare pe care il ai cand realizezi ca pe zi ce trece te departezi tot mai tare de perioada in care iti lipseau dintii din fata, cand aveai uniforma cu patratele si mainile albastrite de cerneala, suferi un atac de panica. Si iti amintesti ca nu aveai Craciun fara zapada si mereu primeai cadouri la care nici nu visai, ca aveai brad stufos, cu stelute, saniute si colindatori in el si un soricel cu urechile mari si salopeta scurta verde si el era vedeta pomului de craciun si toate podoabele celelalte il invidiau si zambea tot timpul catre tine si tu catre el. Nu stiu daca pe atunci il asteptam pe Mosul, stiu ca Mosul asta, daca nu punea cadouri sub brad si nu intra prin horn, dadea “curierilor” lui cadourile sa ni le dea si in plus trimitea o atmosfera de poveste. Si nu am fost mereu cuminte. Cred ca nu asta era criteriul dupa care venea Mosul, el are sufletul prea bun ca sa ocoleasca vreun copil si sa nu ii faca o bucurie.

E bine sa iti amintesti de copilarie, e bine sa ai amintiri frumoase legate de Craciunurile traite cand erai mic, dar nu e bine sa ramai prins acolo, cu o grimasa ce te tine incrancenat in fata timpului care a trecut, pentru ca risti sa treaca un Craciun pe langa tine, si la anul sa fii si mai trist ca l-ai pierdut sau mai rau, nici sa nu iti aduci aminte ce s-a intamplat. Cu gandul la acel copil care avea o pijama mica si topaia prin pat in dimineata de Craciun, ma bucur an de an, pentru ca stiu ca a ramas in sufletul meu. Copilul acela se bucura cand aprinde prima data luminitele din brad, copilul acela rade cand trage de coada soricelul cu urechile mari si salopeta scurta verde. Asa ca uneori, oricat de trist ar fi ca nu mai traiesc vremurile acelea, copilul cu pijama mica ma ciupeste amintindu-mi ca am de ce sa fiu fericita.

In ciuda aglomeratiei si a exceselor facute de oameni, imi place perioada aceasta. Imi place ca e frig, imi place cand merg pe strada seara, si e pustiu, si la toate ferestrele se vede lumina, uneori si beculete, si se aud voci si rasete, si pahare ciocnite, si ”aloo, ma auzi?”  si”la multi ani” si “pai, hai pe la noi” si “mi-as fi dorit sa fiti si voi aici” si “maine la 12 suntem acolo”. Imi place sa fac curatenie in ultimele zile inainte de Craciun, acum imi dau seama, desi pana in momentul acesta mi se parea o corvoada. Imi place sa spal geamurile, sa intre aer rece in camera, sa rastorn casa cu susul in jos si sa curat fiecare coltisor si sa arunc toate lucrurile inutile. Imi place sa fiu obosita moarta, si cand termin treaba, in Ajun, sa impodobim bradul. Sa ma opresc 5 minute si sa ma uit in jurul meu, si sa miroasa a proaspat si sa imi zic ca am facut o treaba buna. Sa fac o baie fierbinte, sa imi pun pijamaua noua, sa dorm fara vise si sa ma trezesc de CRACIUUUUUN! si sa miroasa a sarmale si cozonac, si sa nu stiu ce sa mananc mai intai, si sa vad sub brad un cadou cu numele meu pe el desi eram sigura ca nu voi primi nimic. Sa primim aceiasi musafiri care vin an de an si care ne surprind si sa radem si sa ciocnim un pahar cu vin.

In liceu, de abia asteptam sa vina musafirii ca sa fie ai mei ocupati de Craciun si sa plec. Acum nu as mai pleca de acasa. Am ajuns sa nu mai imi doresc sa primesc nici un cadou, ci sa stau cu familia alaturi. E un sentiment de caldura si siguranta pe care il am si care nu poate fi inlocuit de nimic altceva pe lumea asta. Pe atunci, nu credeam ca o sa ajung vreodata sa vreau asta, ma asteptam sa am o dorinta impetuoasa de a ma intoarce catre “cuib” mult mai tarziu, peste muuulti ani.

Acum pot spune sigur: Craciunul este pentru copii, pentru copiii care traiesc in noi, chiar daca nu simtim asta, atat timp cat ne aducem aminte de copilarie, inseamna ca in fiecare din noi mai exista varianta aceea mini, care zburda prin casa cu noile jucarii primite sub brad. Eu stiu ca inca mai am cu mine fetita aceea infofolita in salopeta galbena de cosmonaut, care se plimba cu sania prin curte cu sora si fratele ei, care facea oameni de zapada si care daca statea afara in ninsoare prea mult, devenea ea insasi un omulet de zapada. Intra in casa tocmai cand nu isi mai simtea nasul si obrajii rosii, se descalta de ghete si pe covor cadeau nametii adunati la joaca, apoi isi lipea picioarele de soba si manca o semiluna. Salopeta galbena nu o mai am, nici curte, si nu stiu daca sor’mea si fratele meu s-ar mai plimba cu mine cu sania, mai degraba stam la o chermeza, poate zapada sa mai fie pe afara, ca in ghete nu am mai avut. Dar, dupa cum spuneam, mi-a ramas fetita care imi da an de an puterea de a ma bucura de fiecare viitoare amintire.

PS: Totusi, imi doresc o pereche de manusi sau o palarie 🙂