“Amore perdono ma non resisto…”  (L’appuntamento – Ornella Vanoni)

Plec. Si imi iau cu mine doar un pix si niste foi si aparatul de fotografiat. Plec. O sa stau pe prispa unei case pe care adie briza marii. Plaja din fata casei va fi din pietris si scoici. Nu nisip. Nisipul inseamna scoici si pietris calcat in picioare de multa lume. Dar unde ma duc eu e un loc secret. Nu multi au fost acolo. Vreau sa fie cateva ierburi iesite din nisip in stanga prispei mele, si sa imi pun un sezlong pe care sa ma legan toata ziulica. Casa mea de vacanta are pereti si ferestre mari, e luminoasa, dar are si colturi misterioase. Casa mea de vacanta are o biblioteca. Cu multe carti. Citindu-le pot sa duc orice fel de viata imi doresc. Vreau la asfintit sa imi fac un ceai si sa stau ghemuita, in fund, pe sezlong, cu un pled moale peste mine, sa stau cu ochii inchisi si vad briza, sa aud soarele, sa gust sarea din aer. Pe prispa am flori, de toate culorile, si imi place sa le sap pamantul cu mainile mele, si sa ma murdaresc sub unghii. Cel mai frumos cand te murdaresti de namol este ca dupa ce te speli pari mai curat ca niciodata. Dupa ce ma spal, imi pun o rochie lunga pana la genunchi, cu flori rosii si dansez singura in adierea vantului. Vantul e cel mai bun profesor de dans, te conduce fara sa simti, te invata sa fii gratioasa, te ajuta sa nu te gandesti la nimic altceva si sa te bucuri cu adevarat de pasii de dans. Ma duc sa ma plimb pe malul marii, sa adun scoici dupa care sa aleg pe trei dintre cele mai frumoase. Melci intregi gasesc rar, si mai mereu bucati sparte, dar atunci cand gasesc unul nu mai adun scoici, pentru a sarbatori aparitia lui. Imi place cum picaturile de apa din valuri sar pe mine fara sa tina cont ca imi uda parul sau rochia. Imi place ca mereu avanseaza, ti se arunca la picioare si iti ating talpile, parca usor timid, ca nu cumva sa te retragi si sa le lasi singure. Apoi iti cuprinde gleznele, moment in care stiu ca le apartii, te leaga de ele sa nu mai pleci. Si din cand in cand sar pana la poalele fustei care se lipeste de mine si mai trimit mici picaturi care mi se aseaza pe buze si obraji. Si ma plimb asa, pana cand se insereaza de tot si ma duc in casa mea de vacanta sa imi pun haine uscate, luandu-mi la revedere de la valurile care nu vor apuca sa imi duca dorul pentru ca maine ma intorc iar. Am o flanea moale pe mine si o esarfa la gat si mi-am facut focul in fata casei. Intai dau foc la un pai, iese fum inabusit atunci cand bag paiul printre lemnele uscate. Dintr-o data flacaruia isi face curaj sa apara si se face mare si devine valvataie. Ma uita la flacari, vad lemnele inrosite si le aud cum trosnesc. Dupa foc ramane mereu jar aprins, ramane o lumina rosie care ofera cea mai multa caldura dupa ce te-a dogorit pasiunea flacarilor care ti-au infierbantat obrajii. Uneori lasam focul sa devina cenusa, alteori aruncam apa peste flacari si nu mai asteptam sa se faca jar. Si ingropam totul, iar data viitoare facem focul in alta parte. Eu vreau jar. Ramane jar si nu se stinge. Nici nu arunc apa nici nu ingrop lemnele facute scrum. Eu vreau sa traiesc toate fazele focului, de la o scanteie pana la jar. Si am sa fac focul tot acolo, chiar daca mai sar scantei pe mine si ma ard, eu tot acolo ma intorc. Dar ma intorc maine. Intru in casa, fac o baie la lumina unei lampi. Miroase a levantica si a scortisoara si simt cum sapunul spala tot ce a fost azi ca in ziua urmatoare sa o iau de la capat ca o amnezica. Ies din cada si plec cu talpile ude pana in camera, lasand poteca in urma mea. Imi place sa simt cum scartaie sub mine cearseafurile curate. Imi deschid veioza, citesc cateva randuri dintr-o carte veche ce miroase a caramel, si are copertile roase de vreme. O las pe noptiera. Imi iau foile si pixul si incep sa scriu: “Plec. Si imi iau cu mine doar un pix si niste foi si aparatul de fotografiat. Plec. O sa stau pe prispa…”