Carpe the diem

Am o nepoată de aceeaşi vârstă cu mine. Locuieşte în Belgia şi are o minunăţie de fetiţă, frumoasă foc şi dulce ca o bomboană cu lapte. I-am urmărit evoluţia în sus, pe scara liniarului lui Danonino, de când era de una bucată zile şi până acum când, în decembrie, va face 4 anişori.

Deşi nici eu, nici soţia nu suntem mari fani ai linguşelii pe lângă copii, ai pupăciunilor care lasă largi şi spumoase urme de bale pe obrazul fraged de lapte al mititeilor şi pe care şi le şterg amarnic cu colţul mânecilor ca pe mucii fosilizaţi pe dedesubtul nărilor, am încercat să ne apropiem de ea cât am putut, fără a profita în exces de foarte puţinele momente când ne vedeam. La îndemnul stăruitor al maică-sii (alias “Sanda” din comentariile numeroase la posturile anterioare), fetiţa ne dădea şi nouă, cu mare zgârcenie, câte un “hug”.

Nu ştie bine româneşte, aşa că dacă am fi încercat măcar să încropim vreo construcţie neaoş românească, cu accente de glumă de la gura sobei, savurate de babele care mi-au umplut obrajii de scuipat când aveam şi eu 2-3 ani, ne-am fi luat-o peste bot (aşa cum o cam ia mereu bunicul ei, alias cumnatul meu, alias soţul soră-mii) cu construcţia care, deja, i-a intrat în mod curent în limbaj (şi o înţelegem perfect de ce) – “You not funny! Aaaaa.” Şi fuge ca arsă în braţele maică-sii. E atâta de dulce, că-ţi vine să o strângi în braţe cu toată forţa, dar dacă-ai mai prinde-o… Abia, abia când o roagă maică-sa să ne dea un “hug” se lasă înduplecată şi te strânge pe după cap fix 1 secundă şi jumătate, apoi te lasă şi pe-aci ţi-e drumul.

Ei, într-una din serile acestei săptămâni, după ce am văzut casa pe care nepoata mea cu soţul vor să şi-o cumpere în SUA, gândurile mi-au zburdat de câteva ori în viitorul nu foarte îndepărtat şi, cum am eu talente de a visa filme, m-am imaginat dintr-o dată în SUA, fix acolo, împreună cu soţia, la ce eveniment credeţi? Tocmai la nunta fetiţei. Şi-o vedeam în rochie de mireasă în faţa acelei case, cu aranjamente florale ca-n filmele americane, cu scaune albe, cu alei cu flori, cu nuntaşi, cu tort şi şampanie etc. Şi noi toţi pe lângă fericirea ei.

Cred că pentru mine a fost cel mai nostalgic moment din acest an. Un nod mare de amintiri mi s-a pus în gât şi mi-am dat seama că atunci când vom merge la nunta nepoată-mii, noi nu vom mai fi aceiaşi. Mă vedeam cu păr cărunt, la o vârstă mijlocie, când încep bolile să-şi lege şireturile pe trupul nostru şi când orice ai face sau ai vrea să faci nu mai are nici un dram de zburdălnicie ori de naivă tinereţe.

De câteva zile cuget la panoplia de momente pe care încerc să le trăiesc acum, dar cu gândul aruncat peste vreo 30 de ani, atunci când voi regreta că nu mai pot schimba trecutul şi când voi fi agresiv de supărat că mi-am distrus prezentul, sugrumându-i savoarea cu griji despre viitor. Nu voi regreta nimic din ce-am făcut. Voi regreta, ca şi acum, lucrurile pe care nu le-am făcut, dar pe care aş fi vrut şi aş fi putut să le fac.

Aceeaşi senzaţie o am de câte ori citesc acest poem al Magdei Isanos. Îl redau în întregime, pentru că versurile lui au reuşit întotdeauna să-mi aducă pe retină un buchet gros de nostalgie a timpului pierdut.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *