M-am trezit cu un inexplicabil, dar agasant dor de mare. Inexplicabil pentru că a apărut de niciunde…Agasant pentru că nu îmi dă pace oricât m-aş chinui să scap de el. Ne certăm de câteva ore bune, ne bosumflăm, ne indispunem şi apoi ne întoarcem unul la altul. Zâmbim strâmb, a pagubă şi a dor de ducă…

El şi-a făcut bagajele(nu prea mari, căci merge cu trenul), şi-a pus banii în buzunar(nu prea mulţi, căci n-are nevoie), s-a îmbrăcat de drum şi acum mă priveşte iscoditor de lângă uşă. Mă aşteaptă.

Eu mă mişc haotic prin casă, mă agit… Îi spun să plece fără mine, explicându-i hazardat că n-am timp de prostiile lui, că afară oricum e frig, că…ce să facem noi la mare? Dar nu se lasă convins. Nu pleacă. Stă în continuare lângă uşă, aşa încălţat cum e, cu bagajele în mâini şi un zâmbet rugător pe chip. Parcă-mi spune: “Hai să megrem odată! Pierdem trenul”…

Îmi vine să-mi arunc nişte haine în geamantan, să mă îmbrac în fugă, să verific neatent dacă am lăsat apa pornită, dacă am închis ferestrele şi apoi şă plec. M-aş grăbi să ajung la gară, m-aş ciocni cu tot felul de oameni care habar n-au cine sunt eu, unde merg şi cât de fericită sunt. Aş face toate astea dacă aş avea un pic de curaj…dar nu pot! Aşa că nu merg la mare. Nu azi! Azi stau acasă…cu dor cu tot.