Când cunoşti pe cineva nou, automat urmează o perioadă în care nu faci nimic altceva decât să descoperi acea persoană. Şi dacă îţi place ( like, la nebunie ) acel om, din cauza firii umane eronată şi din cauza unei doze de subiectivism, n-ai să vezi decât părţile frumoase ale personalităţii lui.

Şi eşti setat aşa, încă de la început, că acest om e incomensurabil. E ză best! Şi indiferent dacă va face vreo mişcare greşită sau două, ori trei (?!?!?), tu ai să zici că “deh, toată lumea greşeşte”! Şi, da, cu toţii greşim, mai ales când ne repetăm nouă înşine că totul e ok, că nu avem de ce să ne facem griji.
Sau, mai mult, nici măcar nu vedem aceste greşeli sau le vedem, dar le trecem cu vederea, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. SAU, mai rău, trecem peste toate, în speranţa că omul conştientizează că a greşit şi nu o mai comite din nou.

Mno, aici e marea greşeală: că avem aşteptări prea mari de la acel om. Apoi, intervine un caz clasic şi des întâlnit, în care “ce-i prea mult, strică”. Dar, fiindcă avem aşteptări mari şi răbdare pe măsură, “ce-i prea mult, strică”, devine obişnuinţă – ca un fel de  déjà-vu repetat la infinit.

În acelaşi timp, există o regulă nescrisă, care sună cam aşa: un om care calcă strâmb o dată ( mno, hai, din oficiu – de două ori), va continua să o facă până la capăt. (D’oh!)

***

Déjà-vu, Déjà-vu, Déjà-vu…!

Punct.