Sambătă seara am fost invitaţi la cineva la un pahar de vin. Discutam de una, de alta, până când un alt invitat a adus în discuţie chestiunea cu Avatar, că l-a văzut, ca a fost făinuţ, că totul a mers bine până la un punct, iar apoi evenimentele au luat-o razna, s-au precipitat şi filmul s-a terminat aproximativ brusc.

Ca să nu moară prost, ţăranul din mine s-a hotărât de mai mult timp să facă o excursie la Cluj, în Polus – la Odeon, ca să vadă şi el minunea cinematografică prin lentilele ochelarilor miraculoşi.

Intrigat de povestea tipului de sâmbătă seara, duminică, la amiază, împreună cu consoarta, am trezit caii Fiatinei şi-am luat-o din loc, pe-o vreme imbecilă ca retarzii care au inventat drumurile româneşti, care la fiecare 200 de metri fac o curbă mare, la finele căreia te trezeşti cu o pantă ori cu un mal abrupt.

Pe bune, cei care au asfaltat vechile cărări ale dacilor ori romanilor obosiţi de-atâta vin, urmăritori fideli ai pişatului de bou, nu sunt mai presus cu nimic de inventatorii Autostradei Transilvania, pe care n-au văduvit-o de aceleaşi metehne. Adică pe noi ne-au civilizat şoseleşte romanii? Păi, iertaţi-mi obrăznicia, stimabili istorici, dar romanii ăştia ori nu vedeau bine, ori mergeau după cum dicta carafa de vin de la cingătoare şi crupele în jeturi ale boilor din dotare. Câteodată mi-e scârbă de propriii noştri amfitrioni ai istoriei.

Să revin. Am întins drumul până la Cluj pe autostrada nouă. Fain drum. Păcat de metehnele mai sus amintite şi de faptul că maşinile de deszăpezit îşi beau ţuica fiartă şi-şi depănau poveştile de revelion “a la ambulanţă”. Încolo, ninsoare şi viscol ca la Polul Nord.

Ne-am luat bilete de la 4.15 şi n-am prins decât pe rândul 2, la mijloc. Măcar atât, căci după film nu mi-am mai putut îndrepta gâtul, iar ochii vedeau în 3D. Am mâncat o pizza la Pizza Hut – ca fânu`, nu recomand a doua încercare şi-am intrat ca oile cu ochelarii în mână să vedem minunea.

Şi-am văzut-o. Straşnic film. Revoluţionar, de-a dreptul. Eco. Puţin newageism pe ici pe colo, puţină idioţenie americană în mintea militarilor retarzi din marină, puţin Copac Seigard, dar toate asamblate regizoral într-o manieră care te ţine cu inima strânsă toată durata filmului.

Cred că modelarea 3D a atins o nouă eră a civilizaţiei, iar următoarele filme care îndrăznesc să bată câmpii cu efecte făcute de puşti talentaţi, dar fără viziune, vor fi doar nişte avortoni nereuşiţi în ecuaţia noii cinematografii.

N-am găsit defecte filmului. Totul a fost plănuit perfect şi regizat cum numai Camerun ştie. Peste toate efectele speciale şi fineţurile de detaliu, pe care, e drept, ochelarii înguşti de la Odeon nu mi-au permis să le observ în totalitate – un minus mare pe tabelă pentru Odeon – am observat fineţea cu care au fost construite la nivel intelectual personajele, precum şi caracteristica cea mai bine definită – devenirea.

Toată lumea a văzut schimbarea lui Jakesully – de la un ofiţer de marină la un “savior” recunoscut până şi de strămoşii planetei. Dar esenţa catharsisului fiecărui personaj în parte are un caracter profund. Totul pleacă de jos spre divin, toate se filtrează prin divin pe Pandora şi tot template-ul civilizaţional îşi are rădăcinile, esenţa şi derularea în profunda legătură cu sufletele strămoşilor, cu locurile sacre, cu sfinţenia lor.

Nu e vorba doar de un trib, ale cărui credinţe religioase vechi şi aproape voodoo-iste fac deliciul newageiştilor cu părerea-n proţap. Priviţi modelarea fiinţială a personajului feminin – Neytiri. După părerea mea, ea este personajul principal al filmului. Ascultaţi-i replicile – sunt cele mai profunde din tot scenariul. Ea e primul “savior” din film, dar şi ultimul, intervenind de două ori pentru a salva viaţa personajului care aduce intriga în film – Jakesully.

Femininul – Neytiri – pozează în mântuitor, dar nu prin filtrul credinţelor mitice (aşa cum e construit, de fapt, personajul mamei ei), ci prin spectrul condensat al faptelor, care-i pot conferi acest statut. Şi i-l conferă, fără niciun dubiu. Catharsisul final, reafirm, devine eveniment cu profunde încărcături spirituale, capabile să eclipseze acţiunile lui Jakesully şi să scoată în evidenţă calităţile personajului feminin, cu veleităţi de avatar (cine caută în DEX explicaţiunea pentru cuvântul “avatar” şi cine ştie ce înseamnă, la nivel profund, va realiza că nu doar trupurile pe care le luau umanii se numeau avataruri, ci adevărata semnificaţie o întregeşte Neytiri, cea care devine avatarul întregului său popor – adică purtătorul, beneficiarul şi transmiţătorul întregii încărcături spirituale şi moşteniri ale propriului popor). Ea salvează şi duce mai departe moştenirea civilizaţională, condensată în acţiunile şi stările sufleteşti atât de bine revelate de scenariu, întreaga şi propria fiinţă într-o devenire cu rol de catharsis, cum am mai amintit.

Pandora, cu tot tezaurul ei natural şi fiinţial, e salvată, până la urmă, nu de un străin, nu de un avatar, ci de AVATARUL propriei sale forţe spirituale, hrănită din tradiţiile moştenite şi din tot tezaurul spiritual care-i era hrană şi rugăciune la locul sfânt – copacul vieţii.

Asta e viziunea mea asupra filmului Avatar. Cred ca am văzut, dincolo de 3D (absolut impresionante efecte) şi de derularea cadrelor, şi o latură psihologică şi spirituală a scenariului şi a regiei.

Nu toate filmele sunt peliculă. Unele transmit şi dincolo de imagini.

Aşa a făcut şi Avatar.