Ieri, la Washington D.C., aproape 2 milioane de oameni, de trei ori mai multi decat populatia orasului, au venit sa fie martorii unui moment istoric. Barack Hussein Obama urma sa depuna juramantul si sa devina al 44-lea presedinte din istoria Statelor Unite ale Americii. Aceasta zi era asteptata inca din noiembrie 2008, atunci cand Obama a castigat alegerile.

De-a lungul campaniei, cel care avea sa devina primul presedinte afro-american al SUA a reusit sa cucereasca un numar impresionant de oameni. Dupa ziua alegerilor, tot mai multi oameni s-au imbolnavit de febra Obama. Valul de entuziasm care a lovit intreg globul a fost unul fara precedent. Presedintele american a castigat sustinatori devotati peste tot in lume, in Marea Britanie, in Kenya, in Franta, in Romania, chiar si in tarile arabe. Obama a reusit sa le ofere tuturor speranta ca va reusi. Exista, evident, si ceilalti. Realistii, pragmaticii, chiar si rautaciosii, care stiu ca situatia mondiala la ora actuala este una extrem de grava, problemele sunt din ce in ce mai mari si din ce in ce mai multe. Criza economica, terorismul, incalizirea globala, disputele la nivel inalt – toate acestea au nevoie de o rezolvare cat mai rapida. Rolul Statelor Unite este cel mai important – trebuie sa se salveze pe ei, in primul rand, si, mai apoi, sa traga si restul lumii dupa ei.

Recunosc, ma numar printre sustinatorii lui Barack Obama. Determinarea, inteligenta si ambitiile sale m-au convins. Dar nu despre asta e vorba aici. E vorba despre cei 2 milioane de cetateni americani, de toate rasele, religiile si orientarile sexuale posibile, care au stat o zi intreaga in frig si care au plans in timpul discursului. Da, stiu, “americanii sunt prosti si fraieri”. E posibil. Dar americanii sunt patrioti, isi iubesc tara mai mult decat isi respecta presedintele. Amintiti-va reactia lor la numirea lui George W. Bush. Sigur, a avut si el sustinatorii lui, dar el a fost “refuzat”, inca de la inceput, de multi americani. Americanii sunt “politically correct”, dar, majoritatea, sunt rasisti pana-n maduva oaselor. Daca 2 milioane de oameni despre care se spune ca sunt prosti si rasisti l-au aplaudat minute intregi pe noul lor presedinte, negrul Barack Hussein Obama, inseamna ca ceva se intampla.

Nu ma numar printre persoanele care si-au notat in calendar data de 20 ianuarie si s-au trezit cu un singur gand: juramantul lui Obama. De fapt, am fost foarte aproape sa ratez discursul noului presedinte. Daca nu mi-as fi adus aminte (total intamplator), probabil ca, atunci cand Aretha Franklin canta, eu as fi dormit dus, recuperand o noapte cu doar vreo doua ore de somn. Deci nu, nu am deschis televizorul cu lacrimi in ochi, asteptandu-l pe Obama. Eram mai mult curios. N-am avut niciodata rabdare sa-i ascult pana la capat vreunul dintre celebrele discursuri din campanie. Voiam sa vad ce-a pregatit pentru juramant. Cand am vazut multimea care umplea intreg spatiul dintre Capitoliu si Lincoln Memorial mi-am adus aminte de perioada aia nebuna in care tinerii cereau iubire, nu razboi. Da, si de Forrest Gump. Apoi le-am vazut fetele. Desi erau imbracati pana-n gat si dardaiau de frig. Ceremonia intarziase cu vreo 40 de minute. Comentatorii BBC-ului il tot mentionau pe Martin Luther King si discursul sau tinut chiar in acel loc. Si asta se vedea si in privirile oamenilor, albi sau negri – visul lui Martin Luther King si speranta unui viitor mai putin sumbru. Entuziasmul oamenilor era mai mare si mai puternic chiar si decat in ziua alegerilor. Desi timpul trecea si presedintele nu isi facuse inca aparitia, americanii aveau rabdare. Venisera sa sarbatoreasca, nu-i grabea nimeni. L-au aplaudat chiar si pe Bush. A fost ultima oara cand “functia” de cetateni americani i-a obligat sa faca asta. S-au incalzit atunci cand vicele lui Obama, Joe Biden, a depus juramantul. Stiau ca nu mai e mult. Si n-a mai durat deloc. Barack Obama a venit pe scena si multimea a explodat. Emotiile si mandria i se citeau pe fata. Era acolo unde isi dorise de mult sa fie: in fata unui drum lung si greu pe care de-abia astepta sa-l parcurga. Oamenii l-au aclamat si cand, emotionat fiind, s-a incurcat in timpul juramantului. (n.r. S-a dovedit ulterior ca n-a fost vina lui 🙂 Si ei aveau la fel de multe emotii. A urmat discursul. Pe la mijlocul zilei incepusera sa circule zvonuri legate de existenta unei amenintari la adresa presedintelui. Cand l-am vazut pe Obama in fata a doua milioane de oameni, mi-a fost teama sa nu fiu martorul unei istorii mai intense decat imi doream. Dar m-am linistit repede. Presedintele Statelor Unite a vorbit hotarat. In cele 17 minute ale discursului a recunoscut ca presiunea este imensa, ca nu le va fi usor sa treaca prin aceasta criza mondiala, ca nu vor reusi sa se salveze in cateva zile sau cateva luni. De fapt, discursul sau nu a fost despre ce va face el, ca presedinte, ci despre ce vor face ei, ca americani. Ei vor fi prieteni cu toate tarile care vor refuza calea razboiului, ei vor intinde o mana si celor care vor sa-si desclesteze pumnul violentei, ei vor reusi sa salveze Pamantul. Ei stateau si-l priveau. Unora parca nu le venea sa creada ca traiesc ziua asta, altii erau entuziasmati, pur si simplu. Obama le-a spus ca ei vor reusi multe. Le-a vorbit in stilul obisnuit, nu a fost nimic iesit din comun din partea lui. Dupa ce festivitatea s-a incheiat, am inchis televizorul si mi-am dat seama ce m-a impresionat. Mi-am dat seama ca era ceva neobisnuit din partea lor. Erau atat de multi oameni fericiti. N-am mai vazut de multa vreme atatia. Doua milioane de oameni fericiti ca au gasit o persoana in care sa-si puna sperantele.

De azi, incepe o noua era. Era Obama. 20 ianuarie 2009 poate fi ziua in care toti am inceput sa fim mai fericiti sau ziua in care ne-am fraierit inca o data. Barack Hussein Obama se va trezi azi la Casa Alba si va trebui ca, bucatica cu bucatica, sa inceapa sa repuna totul pe roate. Altfel, mult mai mult de doua milioane de oameni vor fi foarte tristi.